Rochița de catifea.



Venise #primăvara din nou şi, odată cu ea, #Paştele, sfintele sărbători ale Învierii. Ceea ce aşteptam mai mult de fapt noi, copiii, erau darurile ascunse peste tot prin grădină de Moş Iepurilă, prin scorburi, prin pomi, prin tufişuri.


Astfel, cât era ziua de mare, hălăduiam prin grădină să găsim pachetelele cu dulciuri şi mai ales ouă roşii! Şi le găseam pe toate, de parcă eram nişte copoi veritabili.


De sărbătoarea aceasta, îmi făcuse #mama şi mie cadou o #rochiţă de #catifea, o splendoare. Parcă o văd şi acum! Nu-mi prea plăceau mie lucrurile noi şi curate, pentru că, din cauza lor, luam multă bătaie. Luam bătaie şi când mă dezbrăcam de ele, dar şi când mama dădea de lucrurile mele jegărite și le lua la spalat.


Acum, eram şi eu mândră că aveam rochiţă nouă. Era şi din catifea, toţi copiii mi-au pipăit-o pe rând. Dar mai ales mama se bucura că sunt şi eu în rândul lumii, măcar de sărbători!


După ce ne-am tot vânturat prin grădină după pacheţelele lui Moş Iepurilă, copiii de pe stradă m-au chemat şi pe mine alături, într-o #grădină goală, care era înconjurată de gard ghimpat, să jucăm fotbal. Unul dintre copii primise cadou o minge şi hai cu toţii să ne jucam!


De obicei, când ne mai jucam acolo, crăcănam două sârme ghimpate şi ne făceam loc prin gard, în partea cealaltă. Acum, am procedat la fel, încă cu şi mai multă grijă din cauza rochiţei noi. Dar, când să trec, rochiţa mi s-a agăţat în sârmă ghimpată, eu am tras şi o jumătate din rochiţă, în spate, mi s-a sfâşiat.


Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, de #frica mamei, eram eu mai sfâşiată decât rochiţa. N-am reuşit s-o păstrez nici măcar o zi.


Lângă grădina cu pricina, puţin mai încolo de noi, locuia o familie de unguri, tanti Morghit cu Irenke şi cu Bondi, care era de vârsta mea, cu care ne jucam zilnic. Am plecat spăşită şi grăbită la tanti Morghit s-o rog să-mi coasă ea cum o şti mai bine rochiţa.


Eram în stare să fac orice, numai să nu afle mama ce am făcut cu munculiţa ei!


Mi-a cusut femeia rochiţa cu ce aţă a avut, dar tot se vedea cusătura!


M-am întors acasă oftând şi mergeam numai cu faţa şi mai ales făceam în aşa fel ca, atunci când era cineva prin preajmă, să stau numai cu faţa şi stăteam lipită de toţi pereţii, să nu mă vadă mama, astfel incat obosisem de atâta grijă.


Mama n-a observat atunci nimic, aveam musafiri, ea avea treabă, iar eu am pândit şi m-am schimbat pe seară, punând rochia la rufele murdare.


Papara însă mi-am luat-o triplu şi pentru că am rupt rochiţa nouă, şi pentru că am minţit, şi pentru că mama mă tot întreba: ,,Cine ţi-a rupt rochia, tu?” şi eu spuneam mereu că nu ştiu.


Mama mă întreba: ,,Cine ţi-a cusut, tu, rochia?” , iar eu ziceam că nu ştiu şi o tot ţineam langa cu a mea, de se săturase mama să mai facă investigaţii. M-a bătut direct şi nici nu mi-a mai făcut nici o rochiţă până la banchetul de optsprezece ani, la terminarea liceului.


(fragment din Dealuri, Dealul Copilăriei de Maria Magdalena Sandu)

© 2020 FIXER.NINJA by Georgia Mihalcea | Bucharest | Romania | +40 722 856 811 | georgia.mihalcea88@gmail.com

  • Instagram
  • Facebook
  • LinkedIn
logo-transparent-daydreamer-pictures.png